Moldova

(See below for English translation.)

Acest text este scris de Adriana Ciobanu, o profesoară din Chişinău care deja Îl slujeşte pe Isus printre cei mai vulnerabili de acolo.

E sfîrşit de an şcolar..

În Moldova avem o tradiţie cînd clopoţelul sună pentru ultima dată pentru cei care absolvesc şcoala…

După ce am privit un reportaj despre acest eveniment de la un post tv, am rămas tulburată şi gîndurile mele s-au îndreptat spre copiii de la un orfelinat din Străşeni, o localitate mică de lîngă Chişinău, pe care l-am vizitat şi noi la începutul primăverii.

Sunt 420 de copii acolo care înfruntă zi de zi sentimentul abandonării, copii ai nimănui …pentru fiecare copil de acolo clopoţelul “a sunat ca o sentinţă”…acea senzaţie de casă între pereţii orfelinatului a fost spulberată cu fiecare clinchet de clopoţel..

fete şi băieţi care au absolvit clasa a 9-a şi au cîte 15-16 ani s-au pomenit faţă în

faţă cu viaţa.. în spatele lor sunt ani întregi de zbucium şi mici bucurii printre marile tristeţi  împărtăşite cu educatorii care le-au fost şi mamă şi tată…, iar în faţa lor e viitorul care ca un abis se deschide, un hău gata să-i înghită..

şi cad acolo într-o disperare cumplită ….asta am văzut în ochii lor plini de lacrimi în reportajul de la tv..

Acum pentru că sunt mari deja nu se mai pot adăposti sub aripile lor şi nici a instituţiei respective.

Asta e legea, după clasa a 9-a, ei trebuie să părăsească orfelinatul şi să se descurce singuri…aşa se face că deocamdată nu e nici o prevedere legală a statului care le-ar asigura existenţa mai departe…sunt mari deja …pot să se descurce şi singuri…

mulţi din ei, pentru că nu au unde să meargă şi nici mijloace materiale de existenţă şi nici de lucru nu-şi pot găsi sfîrşesc prin a se alia unor grupări care cîştigă bani pe căi dubioase, iar multe din fetele din orfelinate devin victime ale traficului de fiinţe umane..

fiind întrebaţi ce vor face, plîngeau şi spuneau că nu ştiu… nu au unde să meargă, nu au pe nimeni sunt singuri…

o fetiţă a spus că ar vrea să meargă  să înveţe mai departe, la colegiu doar că nu vede cum ar fi posibil asta, apoi un băiat a remarcat acelaşi lucru… “nu ştiu ce să fac”..” nu am pe nimeni pe lumea asta…”, ” sunt singur…”

În Moldova sunt 12000 de copii care sunt abandonaţi, ori lăsaţi de părinţi plecaţi la muncă peste hotare suspinînd în orfelinate ori internate…

e tîrziu… e seara tîrziu şi e timpul să mergem la culcare.. cine le spune “noapte bună”… şi ce zbucium e acum în sufletele acestor copii care azi au gustat deja din duritatea vieţii, din realitatea care îi aştepta de 15 ani…

ce vor visa şi ce vor face mîine…

ce casă le va deschide uşa, ce braţe îi va îmbrăţişa, ce ochi îi va mîngîia cu privirea…cine

îi va cuprinde la pieptul său…

” nu am pe nimeni”… ” sunt singur”…aceste cuvine îmi mai sună şi acum în mintea şi inima mea…

Şi vreau să strig tare din toată inima mea… da îl aveţi pe Tatăl nostru ceresc…e cu voi, cu noi, cu fiecare…

… stă de veghe la căpătîiul tuturor şi barţele Lui deschise sunt gata să vă legene…aşa cum a făcut-o dintotdeauna să vă adăpostească sub aripile Lui protectoare şi să vă dea multă speranţă care să vă  facă să zburaţi deasupra tuturor nenorocirilor…pentru că ” El ţine credincioşia sa în veci. El face dreptate celor asupriţi, dă pîine celor flămânzi …sprijineşte pe orfani şi pe văduve…Domnul împărăteşte pe veci…Lăudaţi pe Domnul” (Psalmul 146).

Să ne rugăm pentru aceşti copii

ca Domnul să-i copleşească cu mila şi îndurarea Sa

să le dea putere şi tărie să înfrunte toate obstacolele şi durerile

să ne călăuzească pe noi şi să ne înveţe cum să ne apropiem de ei cu multă dragoste şi speranţă…

mulţumesc

Adriana

This text was written by Adriana Ciobanu, a teacher from Chişinău who is already serving Jesus among the most vulnerable there.

It’s the end of the school year….

In Moldova we have a tradition when the bell rings for the last time for those who are graduating….

After watching a report about this event on TV, I was greatly distressed, and my thoughts headed toward the children from an orphanage in Străşeni, a small town next to Chişinău, which we visited at the beginning of spring.

There are 420 children there who daily face the feeling of abandonment…nobody’s children….

For each child there, the bell “rang like a sentence”….the feeling of home within the walls of the orphanage was shattered with every sounding of the bell….

Girls and boys who graduated from 9^th grade and who are 15-16 years old found themselves face to face with life…. Behind them are entire years of struggles and small joys among the great sadnesses shared with the educators who were their mother and father…, yet in front of them is the future, which, like an abyss, is opening, a chasm ready to swallow them….

and they fall there in cruel despair….I saw this in their tear-filled eyes on the TV report….

Now, because they are already grown up, they can no longer shelter themselves under their wings nor under those of the respective institution.

This is the law. After 9^th grade, they have to leave the orphanage and to fend for themselves….this is what is done because, for the time being, there is no legal provision on behalf of the state which would assure their continued existence….they are already grown up….they can manage on their own….

Many of them, because they have nowhere to go, nor the material means for existence, nor can they find work, end up allying with groups who earn money in dubious ways, while many of the girls from these orphanages become victims of human trafficking….

Because they were asked what they will do, they were crying and saying that they don’t know….they have nowhere to go, they have no one, they are alone….

One girl said that she would like to go and continue her studies at a high school; it’s just that she doesn’t see how this would be possible. And then a boy remarked the same thing…”I don’t know what to do”…”I don’t have anyone in this world”… “I am alone”….

In Moldova there are 12,000 children who are abandoned or left by their parents when they go to find work abroad, left sobbing in orphanages or boarding schools….

It’s late….it’s late evening and it’s time to go to bed….Who tells them “good night?”….and what torment exists now in these children’s souls, who today have already tasted of the harshness of life, of the reality that awaits them at 15 years old….

What will they dream and what will they do tomorrow?….

What house will open a door to them, what arms will embrace them, what eyes will comfort them with a glance?….Who will hold them to their chest?….

“I have no one”….”I am alone”….These words continue to ring in my mind and in my heart….

And I want to shout loudly with all of my heart….but you have our heavenly Father….He’s with you, with us, with each one….

….He keeps watch at the head of each bed, and His arms are open, they are ready to rock you….as He has always done, He will shelter you under his protecting wings and will give you much hope which will make you soar above all of your affliction…because “he remains faithful forever. He upholds the cause of the oppressed and gives food to the hungry….He sustains the fatherless and the widow….The Lord reigns forever….Praise the Lord” (Psalm 146:6-10, TNIV).

May we pray for these children

that the Lord would overwhelm them with His mercy and compassion

and that He would give them power and strength to face all obstacles and pain

and to guide us and to teach us how to draw near to them with much love and hope….

Thank you

Adriana